Descriere

Hotărârile străine în materie civilă și comercială pot fi recunoscute pe teritoriul României, însă trebuie făcută diferența între hotărârile străine dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene și cele pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene.

Recunoașterea hotărârilor străine poate fi efectuată în baza  Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Se poate dispune și recunoașterea hotărârilor străine în baza Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 a înlocuit Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, având în vedere Raportul Comisiei Europene care a concluzionat că este de dorit să se îmbunătățească aplicarea anumitor dispoziții ale acestuia, să se faciliteze și mai mult libera circulație a hotărârilor și să se îmbunătățească în continuare accesul la justiție.

Cererea de recunoaștere a hotărârii străine se depune la instanța competentă împreună cu înscrisurile doveditoare. Pentru recunoașterea hotărârii străine trebuie depusă și hotărârea străină în copie.

Legislația în vigoare impune ca pentru recunoașterea hotărârii străine să se facă dovada caracterului definitiv al hotărârii străine ce se vrea a fi recunoscută, iar în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie făcută și dovada că i-au fost înmânate citația și actul de sesizare, ori că a avut cunoștință despre acestea.

În vederea recunoașterii hotărârii străine este competent să soluționeze cererea de recunoaștere tribunalul în circumscripția căruia cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine își are domiciliul sau, după caz, sediul, și doar în caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului, competența aparține Tribunalului București.

În cazul în care cererea de recunoaștere a hotărârii străine se soluționează pe cale principală, instanța pronunță o hotărâre, iar în cazul soluționării pe cale incidentă, instanța se pronunță prin încheiere interlocutorie.

Pentru recunoașterea hotărârii străine instanța dispune asupra cererii numai după citarea părților, în ambele cazuri. Pe cale de excepție, numai în situația în care pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii, aspect ce rezultă din cuprinsul hotărârii străine, instanța poate soluționa cererea și fără citarea părților.

În acelasi timp, trebuie menționat că Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Europei din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești stipulează la art.21 faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

Potrivit acestui regulament se poate dispune recunoașterea hotărârilor străine în materiile civile privind: divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei, încredințarea și dreptul de vizită, tutela, curatela, plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament dar și măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului, precum și atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.

Prin acest regulament nu pot fi recunoscute hotărârile străine privind : stabilirea sau contestarea filiației, hotărârile privind adopția și măsurilor premergătoare acesteia, precum și desfacerea și declararea nulității adopției, cele privind numele și prenumele copilului, pentru actele fiduciare și succesiunilor, dar nici pentru măsurile luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de copii.

În ceea ce privește Regulamentul (UE) NR. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, acesta nu se aplică, în litigiile ce au ca obiect stabilirea răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice, și nici în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici în ceea ce privește: arbitrajul, procedurile privind lichidarea societăților, acordurile amiabile, concordatele, falimentele sau alte proceduri similare, sau starea civilă și capacitatea persoanelor fizice, drepturile patrimoniale rezultate din regimurile matrimoniale sau din legăturile considerate prin legea aplicabilă acestora ca având efecte comparabile căsătoriei, nici în ceea ce privește securitatea socială sau obligațiile de întreținere care decurg dintr-o relație de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianță sau în privința testamentelor și succesiunilor.

Trebuie menționat că recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă: hotărârea este contrară ordinii publice de drept internațional privat român sau hotărârea pronunțată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obținută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenței legii aplicabile conform dreptului internațional privat român sau dacă procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se află în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine și dacă este inconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior ei în străinătate și susceptibilă de a fi recunoscută în România, precum și dacă instanțele române aveau competența exclusivă pentru judecarea cauzei sau a fost încălcat dreptul la apărare, sau hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată.

Totodată recunoașterea hotărârii străine nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internațional privat român, afară numai dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean român, iar soluția adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.